Universitatea!

N-am mai scris de mult timp pe această bucată de hârtie cibernetică, practic infinită.
De la 1 octombrie am început studiile universitare. M-am înscris în cele din urmă la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, urmând specializarea în Filosofie. Primul lucru care mi-a atras atenţia asupra acestei facultăţi este denumirea lungă! Mi se pare un talmeş-balmeş combinând atâtea domenii de activitate în cadrul unei singure facultăţi. În orice caz, este o decizie a universităţii iar eu nu pot decât să îmi exprim opinia.

La prima vedere pare un fel de afacere ideologică. Studenţii plătesc o anumită taxă anuală (sau ea este plătită de stat in cazul studenţilor bugetaţi) exorbitantă în valoare de 2500RON -mie unul mi se pare mult- pentru a parcurge cei trei ani pregătitori pentru examenul de licenţă.
Spun ideologică pentru că îţi creează senzaţia că progresezi, te maturizezi, te dezvolţi -în cadrul oricărei specializări- când defapt noi studenţii nu suntem mai breji decât o ceapă degerată. Ne umflăm în pene spunând: sunt student la filosofie ce şti tu. Coborâm în cafeneaua de la subsolul clădirii angrenându-ne în discuţii superflue, lipsite de orice consistenţă şi fară nici un dram de modestie. Fiecare expune cu tărie argumentele care sunt inutile în aceste discuţii de prisos. Filosofia de cafenea e un moft, e un kitsch, e ceva atât de perisabil încât dispare din momentul în care ne gândim sa filosofăm în preajma ceştii de cafea.
Filosofia se face după ce ni s-au albit ochii de citit, după ce imbătrâneşti in faţa cărţii. Abia atunci poţi spune cu modestie că filosofezi. Restul e doar o afacere. Suntem stundeţi nu pentru a filosofa, ci pentru a câştiga.

Trebuie să recunosc faptul că şi eu concurez pentru un premiu: acea diplomă de licenţă. Oricât de mult aş încerca să mă conving că trebuie să existe acea uimire, curiozitate despre care se vorbeşte atât de mult in filosofie, nu pot decât să mă las pradă junglei capitaliste şi să ma zbat din răsputeri pentru a supravieţui.

Pe lângă toate acestea eu duc încă o luptă mută, ascunsă de ochii lumii: împart timpul din fabrica cu cel din universitate. De multe ori plec dupa 12 ore de muncă pe timp de noapte, direct la şcoală. Din nou aş fi un ingrat dacă m-aş plânge. Există anonimi în lumea asta care suferă incomensurabil mai mult decât mine. Mi-e greu să rămân obiectiv în astfel de afirmaţii, dar oboseala aceasta prelungită mă epuizează energetic, iar munca la fabrică imi anulează orice dram de creativitate care îl mai pot avea.

În cele din urma sunt din nou student. De data aceasta la filosofie. Să vedem ce va ieşi: ori câştig ori mă lupt în continuare dar cu gândul că am gustat şi din filosofie.

Munca e brăţara de aur

E duminică dimineaţa şi tocmai ce am ajuns de la lucru. Doisprezece ore de munca pe parcursul nopţii. Unde sunt ghiulurile si inelele pline de nestemate? In plămânii mei şi in jegul de sub unghii probabil. Când eram mic mi s-a spus că acest proverb e românesc. Astăzi încep sa mă îndoiesc de asta. Munca e brăţară de aur? Nu mai cred în asta. Mai degraba prostia crasă, tupeul incomensurabil, răutatea animalică ascunsă sub voalul religiozităţii de suprafaţă şi multe altele, te ridică pe scara materială, unicul punct de reper în viziunea majorităţii. Bani, bani, bani şi cât mai mulţi bani. Virusul acesta combinat cu dominanta psihică de a fi in centrul atenţiei creează monstri. Tinerele vlăstare sunt corupte pana la ultima celulă. Toţi înghit găluşca banilor. Toţi strigă în cor după cum le comandă banii. Ciudat cum un conglomerat de materie inertă conduce materia vie raţională. Paradoxul timpurilor: imuabilul, mortul, conduce viul uman. Cei care exceptează regula sunt nebunii. Lumea asta a fost făcută de nebuni şi are valoare doar prin ei. Restul sunt mase umane amorfe, anonimi care nici măcar nu au trăit, atemporali.

Muncim pentru noi toţi. Ne murdărim pe mâini şi ne mândrim cu asta. Jegul infatuaţilor e aurul nostru. Ţărâna e aurul argicultorului, uleiul al mecanicului, varul al zugravului. Dar aurul chimic ce e? Mirajul celor corupţi. Aurul chimic dăunează grav umanităţii. Eterntul aur...eternul coruptor. Munca e aurul adevărat. Oricare ar fi ea. Orice activitate conştient facută pentru bunastarea omului. Atât şi nimic mai mult. Munca nu se va oxida niciodata. Munca e mai scumpa decât aurul chimic. Munca e un efect al gândirii omului. Aurul e doar rezultatul unor reacţii chimice poate banale. Munca e brăţară de aur, dar nu în mâinile individualiştilor...ale capitaliştilor...

Cunoaşterea euristică

Am ajuns la concluzia că aproape tot ceea ce ştiu am aflat euristic. În afară de procesele de bază precum scrisul, cititul, socotitul, restul înţelegerii mele s-a desfăşurat spontan. Am aflat pe proprie piele cum e să abandonezi şcoala, cum e să trăieşti în anonimat precum mulţi alţii. Cu siguranţă cunoşteam aceste lucruri, dar acum le înţeleg pe deplin. E o stare inertă din care e aproape imposibil să mai găseşti o ieşire. Nimeni niciodată nu stă să îţi povestească astfel de chestiuni. Toţi sunt preocupaţi de viaţa lor. Uneori mai găseşti câte un personaj literar care te mai poate lumina. Dar nu este un fapt real. E doar o plăsmuire a imaginaţiei autorului. E drept că se poate inspira din real, dar poate fi cel mult veridic, nu literă de lege. Ar fi o stupiditate să trăieşti din imaginaţia cuiva nu? Fiecare dintre noi îşi scrie propriul roman. Unii îl au mai consistent, alţii mai superficial. Dar stăm noi vreodată să citim acele cărţi anonime? Nu cred. Mai degrabă umblăm furibunzi după şabloane şi stereotipuri arhicunoscute: o viaţă materială şi spirituală îndestulătoare, împlinită, fără reproş. În primul caz trebuie doar sa facem rost de un maldăr de bani, iar în al doilea să găsim (scuze de clişeu) perechea potrivită. Asta este tot rostul nostru în viaţă? Să avem ce pune în gură, să lăsăm urmaşi şi să ne stingem treptat cu gândul că nu suntem singuri?

Suntem învăţaţi o mulţime de lucruri. Le luăm ca atare şi le stocăm în memorie. Nu le dăm nici o importanţă şi nu experimentăm nici o senzaţie. A învaţa, a înţelege euristic, spontan, deodată e ceva inefabil. Simţi o vibraţie în tot organismul şi pentru un moment, chiar şi pentru o fracţiune de secundă te simţi înalţat, împlinit, reuşeşti sa găseşti un sens vieţii, pentru ca în momentul imediat următor să te loveşti de o altă dilemă. Poate că sensul vieţii este tocmai acesta: de a rezolva dileme de unul singur. Cu cât finalizezi mai multe cu atât simţi că trăieşti mai mult. Unii dintre noi sunt adevăraţi nemuritori. Au rezolvat unele dileme încât şi in ziua de azi ne vorbesc noua muritorilor prin ceea ce au lăsat în urmă.

Nu poţi fi nemuritor decât finalizând probleme chiar şi cu soluţii temporare. Nu poţi găsi adevăratul sens al vieţii decât euristic.

Primul mesaj

Iată că am reuşit să fac şi asta: un site de blogg. Nici măcar nu ştiu dacă e corectă sintagma un site de blogg. Oricum nu contează. Nici nu ştiu daca acest site va fi vreodată vizitat de cineva dacă nu aş da sfara în ţară. Dar e important ca cineva să vizitete această pagină? Nu imi pasă. Poate că am apelat la tehnologie din comoditatea de a ţine un jurnal personal, sau pur şi simplu din confortul de a nu scrie pe foi pentru ca mai târziu să le pierd.

Prin urmare alea iacta est. Personal sunt curios cât de des voi apuca să scriu sau mai bine zis: cât de fluide vor fi cele afişate. Inteligibile sau nu totusi sunt gânduri nu? Ar trebui să nu fie discreditate din start. Să nu fie catalogate ca fiind simple frustrari adolescentine şi aruncate la gunoiul conştiinţei (care mă tem să nu ajungă să se numească peste ceva ani Recycle Bin). Dar aveţi tot dreptul dragi cititori. Oricine mă poate anihila prin argumente şi prin dovezi.

Acestea fiind spuse, ar trebui să incep prin a-mi prezenta scurta viaţă de până acum? Cred ca informaţiile afişate sunt destule. Un subiect pe care poate îl voi prezenta cândva este motivul plecării de la Cluj. Da...asta ar trebui să imortalizez. Aş putea scrie atat de multe, enorm de multe dar sunt pudic. Mi-e frică să imi dau frâu liber conştiinţei. Mi-e teamă de ce aş putea scrie. Încă nu am suficientă putere să-mi înfrunt utopiile cu realitatea. Dar poate...poate că nu sunt utopii...poate cândva vor fi realitate. Cine ştie...degeaba visez la o lume imaginara când presiunea realităţii mă apasă şi trebuie să trag adânc o gură de aer şi pierd firul reveriei.

Totul este atât de captivant. Fiecare zi este un prilej de uimire. În orice domeniu se pot face atât de multe încât nu ne putem imagina. În aşa-zisă lume liberă oricine are şansa de a se afirma, dar eu am sentimentul că suntem manipulaţi de o mână de oligarhi. Nu vreau să vă gândiţi la acel scandal vehiculat prin presa autohtonă. Nu la asta mă refer. Stricto senso: nu există sentimentul ca poate nu divinitatea ne urmareste fiecare mişcare cât o mână de oameni? Recunosc: e forţată expresia, dar vă simţiţi liberi? Eu unul nu. Unii amici îmi spun de ce îmi bat capul cu tot felul de supoziţii superficiale şi fără nici un rost. Nu ştiu ce să le răspund. În sinea mea cred că fiecare dintre noi ar trebui să se gândească ce ar putea face productiv pentru el şi comunitate. De ce să urmăreşti un nenorocit meci de fotbal când poţi citi o carte? Bine bine dar cum ajuţi tu o comunitate citind o carte? Nu mă întrebaţi, habar n-am...dar in sinea mea cred ca e mai folositor să citeşti o carte decât să urmăreşti un meci autohton.

Ma plictisesc deja. E târziu şi decât să tastez aici degeaba mai bine mă duc sa fumez o ţigară.
Mi-e greu să scriu cu diacritice. Cred ca voi renunţa la ele sau voi retuşa textul dupa ce îl termin.